Am o oarecare preferinta speciala in momentul in care vine vorba de filmele pe care le vizionez. In general, iubesc orice tip de film, in functie de stare pe care o am. Daca simt ca trebuie sa bat pe cineva (ceea ce nu fac, adica nu bat, chiar daca simt) cel mai probabil urmaresc un film de actiune.
Daca ma simt relaxat, ca in vacanta, am cateva preferinte, osciland intre filmele de familie, cele de aventura, animatii si comedii. Daca e seara si ploua, e iarna nebuna sau orice alt anotimp care vine cu stari care te fac sa vrei sa fii intr-un spatiu cat mai mic, ghemuit, arancand din cand in cand o privire speriata pe geam, prefer filmele horror, thriller, groaza in general.
Cand e veselie mare, cand sunt cu prieteni, cand ma simt foarte bine si vreau motive de ras, vreau filme comedie si animatii nebune. Nimic mai mult.
Cand sunt melancolic si trist, cand sunt deprimat si dezamagit, cand sper si nu ajung, cand alerg si nu mai pot, prefer dramele insa drame in adevaratul sens al cuvantului.
Cand e duminica dupa-amiaza si nici sa dorm nu vreau insa nici sa fac altceva, prefer emisiunile de pe programe ca Discovery sau History.
In rest, am o singura preferinta: filmele cu final deschis. De ce? Pentru ca ofera o stare pe care nu o poate oferi nici un alt tip de film. Ma refer aici la acea stare ce te tine ca intr-o capcana, stare care nu te lasa sa nu te gandesti. E acea vesnica intrebare :What if?, intrebare pe care ti-o pui cu referire la finalul inexistent. E acea senzatie in care tu te crezi regizor, tu scrii finalul exact cum doresti.
Cu toate astea insa, mereu ai impresia ca ceva lipseste sau ca ceva e in plus. Dar ce?